|
Moony691
Pe lista neagra
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 4080
|
|
In caz ca a mai citit careva asa ceva si versiunile nu sunt identice, eu's de vina. Tot modific parti fiindca sunt foarte auto-critica si perfectionista.
Inca ceva: daca se va obosi cineva sa comenteze ( minune ) si va scrie doar "wow, imi place, e tare!" sau " nu te pricepi, dispari!", aceste replici sunt nule pentru mine. Cum eu m'am obosit sa deschid aici topicul, sa pun (in mare parte) diacriticele, daca aveti de gand sa comentati, faceti'o calumea. Ce v'a placut la capitol, ce nu, sfatuiti'ma in privinta stilului... Orice, dar cu bunavointa si calm. Mi'ar placea o critica adevarata, constructiva. >:] Si eu puteam sa imi bat joc de voi, care poate voiati sa lecturati ceva dragut, scriind 10 propozitii fara sens.
Nu am facut'o. V'am respectat aratandu'va cu adevarat ce stiu sa fac. Respectati'ma prin replici detaliate, fara spam, sau abtinandu'va. Cum doriti.
Multumesc.
Eclipsă
Câteodată, aparent fără vreun motiv anume, ţi se furişează în suflet, parcă plantate de-un agricultor care, dupa ce şi-a văzut seminţele îngropate în sol, nu s-a mai îngrijit de roadele muncii sale, ci doar stă imparţial, privind. Eşti tentat de către o parte supraapreciată a fiinţei tale numită intelect să ignori aceste sentimente, mesajul alarmant ce reiese dindărătul lor. Te agăţi de ceea ce consideri luciditate ori lume reală, refuzând astfel să cauţi în adâncul sufletului pentru a te putea ajuta singur. Nici pentru o clipă nu stai să cugeţi că, prin intermediul lui, eşti conectat la ceva mult mai mare decât persoana ta, ceva format din tot ce a fost, este şi va fi, calea de a preconiza şi evita unele evenimente. Abia când ajungi într-o situaţie disperată, prea târziu să o mai îndrepţi, realizezi greşeala uneori fatală: nu ţi-ai dat tocmai ţie ascultare. Poţi scăpa de problemele tangibile, cum ar fi un accident de maşină ori un hoţ, dar ce faci când un lucru aproape prea puţin posibil pentru a exista cu adevărat, însă mai letal decât orice armă şi mai teribil decât orice coşmar prin simplul fapt că-l simţi undeva la periferia conştientului e pe urmele tale?
Scăparea se găseşte în inima ta.
Ciudat. Nu-i vorbă, pădurea arăta ca întotdeauna cu trunchiurile întunecate în lumina cenuşie a serii susţinându-şi coroanele împunătoare, veşnic fremătătoare, însă între,, a arăta” şi ,, a fi” e o mare diferenţă.
În timp ce iarba îi mângâia tălpile silenţioase şi vântul de munte îi dezmierda blana ce ascundea muşchii încordati la maximum, încerca în sinea sa să găsească motivul nervozităţii ce-l cuprinsese. Sub aparenta relaxare, întinderea de obicei pulsând de viaţă aştepta tensionată…ce? Trilurile din înaltul frunziş, altădată neobosite, acum amuţiseră. Nici veveriţele nu ţopăiau grăbite pe crengi. Era ca şi cum întreaga suflare aştepta petrecerea unui eveniment despre care nu ştiau prea multe.
Lupul înainta prudent, cu urechile ciulite. Paşii îi fură călăuziţi de razele palide ale măreţei lune. Se linişti întrucâtva la vederea companioanei sale la fel de singuratice, la fel de distantă ca şi el. Parca aveau un pact tacit: ea îi lumina calea, iar el îi închina slăvi cu glasul său răguşit. Totul i se părea mai frumos în nuanţe argintii, de aceea prefera să iasă din culcuş după apus.
Deodată, împrejurimile fură scăldate într-o lumină sângerie. Lupul îşi ridică ochii sticloşi şi văzu pe bolta senină un astru stacojiu, pe jumătate înghiţit de întuneric. Frumusetea ei palidă parcă se transformase în răutate pură. Animalul încremeni ca trăsnit. Îngrozit, dar totuşi fermecat de cele petrecute, se zbătea între a urmări spectacolul cromatic şi a se ascunde.
Hulpavă, negreala cerească înghiţi complet luna, lăsând codrul pradă beznei. Stătu vreme îndelungată, nepricepând cele petrecute, când, ca un tunet, urlete agonizante îi făcură inima să o ia la galop, nu însă şi picioarele. Era strigătul disperat al unui cerb pe moarte. Ceva ca un gâlgâit îl acompanie sumbru. Duetul se termină curând, însemnând că viaţa îl părăsise pe bietul animal. Lupul adulmecă mirosul sângelui proaspăt ce uda pământul şi îşi trecu limba peste bot, pofticios. Ciudat însă, ceea ce-l ucisese nu lăsase niciun indiciu asupra prezenţei sale, decât un vag sentiment de teamă. Totuşi, acea entitate vânase pe terenul său, iar asta nu putea accepta. Acel ceva se apropia, chiar dacă nu-l putea vedea ori auzi. Mârâitul fioros al lupului se preschimbă într-un scdncet anemic când realiză că o energie malefică fără trup era lângă el.
Se descătuşă din panica paralizantă şi alergă cât mai departe de poiană, cât mai departe de fiinţa străină. I se păru că alerga de secole cu ea pe urmele sale. Labele-i erau rănite, mii de ace-i străpungeau plămânii şi nu mai avea suflare. Pământul se cutremură violent, dezechilibrându-l. Porţiunea din imediata sa apropiere se despică, iar un huruit veni din orificiile ca nişte guri ştirbe. Vocea adâncurilor fierbinţi. Carnivorul se oprise în acele clipe nesigure la buza hăului, o pauză binecuvântată pentru trupul său sleit, dar urmăritorul nu se afectat de eşec. Trimise un val care îi izbi prada in spate, făcând-o să se prăbuşească.
Sfârşitul era aproape, lupul ştia că vă ajunge ca bietul ierbivor. Totuşi. mândria nu-i permise să zacă în ultimele clipe, dorea să moară demn, ca un rege. Încurajat de luna ce scăpase din închisoarea-i celestă, se ridică pe labele tremurânde, îşi arcui spatele şi îşi pregăti ghearele. Ura din jurul lui crescuse, aerul devenise mai fierbinte, arzându-i interiorul pe măsură ce respire - trucuri menite a-l înfricoşa, însă păreau că nu-l mai afectau. Îşi concentră forţele firave într-o ultimă săritură fară ţintă, dar care se dovedi exactă. Când trecu prin acea masă rău-voitoare, senzaţia accentuată de sfârşeală aproape îl răpi în adâncurile morţii, dar, îndată ce răzbi şi atinse din nou solul, energia acestuia îl revigoră. Se pregăti pentru ce era mai rău, aşteptându-se ca inamicul înfuriat să-l decimeze, dar nu se mai temea. Un vâjâit slab îi dădu de ştire că atacatorul se repezise spre el, probabil prea întarâtat pentru a se mai camufla la perfecţie. Pregătit, lupul îşi înfipse colţii în spaţiul din faţă, iar fălcile nu-i clămpănira în aer, ci prinseră în strânsoare materie solidă. Aproape imediat, tentacule invizibile îl strânseră, lăsându-l fără vlagă. Tare mult ar fi dorit să ştie cu cine se luptase înainte să…
O stare de calm înstăpâni locurile. Luna complet albă parca-i zâmbea încurajatoare. O cucuvea începu să cânte undeva deasupra lui, un arici se mişcă greoi pe lângă un tufiş – revenise viaţa.
Recunoscator, lupul îşi ridică grumazul şi slobozi un urlet puternic, venit din inimă, căci, orice fusese, dispăruse.
Singura ta şansă e să lupţi până la capăt indiferent de situatie. Numai aşa vei descoperi cel mai mare secret din lume: tu ai puterea!
|
|
sau poate n-au avut timp 
. In fine, sper sa vad mai multe comentarii, e un fic care le merita din plin!